Vinerea eterna

Aveam 28 de ani cand am putut privi ultima data soarele in ochi. Acum pot merge si ziua doar ca soarele nu mai este acelasi. Nimic nu mai e la fel din vinerea aia. Venisem in Romania sa-i cunosc parintii iubitei mele. Nu, nu era tiganca ci doar… foarte frumoasa. N-am inteles niciodata pana atunci de ce avea atatea secrete, de ce tinea neaparat sa-i cunosc familia si, mai ales, ce o atragea la tara asta.

La 28 de ani, chiar si in acele vremuri cand Romania nu exista practic, chiar si atunci cand crestinismul abia incepuse sa razbata in fata paganismului, chiar si atunci cand ritualurile erau la ordinea zilei in orice familie, viata ti se pare de neinteles. La 28 de ani in acele vremuri esti deja barbat in toata firea, cu familie si copii. Eu insa preferam sa am orice femeie frumoasa, sa fie alta in fiecare seara si sa vad lumea. Asta imi doream mai mult decat orice. Sa vad ce se afla dincolo de tinuturile alea aride, dincolo de munti si apele pe care deja le bausem de mii de ori pana atunci.

Ea imi tot spunea ca e o Nefiinta, cu toate ca mai femeie de atat nici ca mi-as fi putut imagina pana atunci. Asa am ajuns in ceea ce astazi se numeste Romania. Atunci era doar un tinut plin de barbari si lupi.

Ar fi trebuit sa spun de la inceput ca viata dinainte de a fi vampir nu a insemnat nimic pentru mine. Si asta pentru ca stiam, undeva adanc ingropat in sufletul meu, ca nu am sa traiesc mult. Cumva, presimtirea asta s-a adeverit in vinerea eterna. Am ajuns dupa cum spuneam, in Romania. Un fel de casa mult prea mare pentur visele mele imi era infatisata dinaintea ochilor. Ea, nefiinta, mi-a spus ca se numeste castel si ca acolo locuieste tatal ei, impreuna cu cei doi frati ai ei. Mama, disparuse de mult din lumea celor care zambesc.

Imi placea mirosul acela, un amestec de miere si vin, usor dulceag ce razbatea prin pereti. Camere somptuoase impodobite cu tot felul de trofee faceau orice muritor sa se simta infim. Familia ei avea aceeasi duritate pe care i-o citeam si ei in priviri. Aceeasi sageata care m-a facut sa ma indragostesc pe veci de ea. Hmm, vesnicia…

Noaptea se lasa pe nesimtite. Ma simteam dincolo de stele alaturi de ei. Aveau parca, un dar nemaivazut de a-ti ameti gandurile, urcandu-le intr-un hatis intunecat si, deopotriva atat de simplu. Toate nelegiuirile acelei epoci in fata lor pareau jocuri infantile. Nu stiu nici acum daca regret ca i-am cunoscut pe acei oameni. Dar ce spun eu Oameni?

Vinul curgea in valuri imense in cupele de aur. Lumanarile nu mai conteneau tremurul, in fata unei veri racoroase, cu luna plina. Si fumul acela imbietor parca ma ametea si mai tare. Zambetul ei, ochii aceia ireali, hainele de brocart rosu, parul la fel de intunecat ca noaptea, sabiile de pe pereti si urletul lupilor de prin hatisurile codrilor… era prea mult pentru mine. Nu stiu cand am adormit. Stiu doar ca in acea noate, viata mi-a fost luata cu nici un drept. Am simtit doar durerea, pielea strapunsa de doua lame mai mult decat ascutite, sangele cald si mirosul lui.

Cand m-am trezit, abia ma puteam misca. Eram intins pe jos, cu camasa sfasiata si patata de sange. De sangele meu. Incercam sa vorbesc dar gatul imi era frant inca de durere. As fi vrut sa tip, dar glasul imi era stins de sete. Am vazut in crepusculul zorilor acei ochi ireali de care ma indragostisem. O alta pereche de ochi ma privea, de langa ea. Cupa cu vin inca statea neatinsa pe masa. Am intins mana, strafulgerat de setea care parca se transformase in foc. Ma ardea ingrozitor si tot ce as fi vrut, era sa beau. Orice, doar sa-mi potoleasca vapaia.

Era sange. In cupa era sange. Pentru o clipa am crezut ca e o gluma proasta. Cum ar putea cineva sa bea sange? Oare ce fiinta a fost sacrificata pentru cupa aia? Oare ce moarte ingrozitoare a indurat? Si de ce cineva ar trebui sa moara pentru ca toata viata acelei fiinte sa fie stransa intr-un pahar?

Nu mai conta. Nimic nu mai conta acum. Doar setea. Am auzit glasul ei indemnandu-ma sa beau. Ma implora sa beau spunandu-mi ca doar asa voi trai. La ce bun sa traiesc? Oare pana acum de cate ori imi dorisem sa mor? Oare pana acum, de cate ori fusesem ranit in batalii, cersind o moarte onorabila? Acum era momentul sa imbratisez ceea ce-mi dorisem de atatea ori pana atunci… Numai daca nu ar fi fost ochii nefiintei, atat de rugatori, atat de sinceri, atat de ai mei…

Am baut din cupa aia ca niciodata pana aunci. Am aruncat deoparte orice remuscare, am renuntat sa ma mai gandesc la victima din pahar si am baut. Pentru o sete nestinsa care crestea cu fiecare inghititura. Am inteles atunci ca nu era sange uman. Am inteles ca nici un animal nu fusese sacrificat pentru setea mea. As fi vrut sa stiu daca sangele acela apartinea lumii asteia. As fi vrut ca Nefiinta sa imi spuna acele taine care se aflau intre zidurile acelea, de ce am fost Muscat si mai ales, cine ma transformase.

Nu stiam ce sunt. Nu stiam decat ca bezna se transformase in zi si patul meu se afla departe de ochii soarelui. In dimineata aceea am vrut sa respir aerul unei tari care nu era a mea. Am dat la o parte draperiile de catifea rosie si, dintr-o data pielea a inceput sa arda. Urlam acum cu glasul unei Nefiinte si carnea se prefacea la atingerea razelor, in scrum. Am fugit pe scarile intortocheate ale castelului, departe de soarele transformat in foc.

As fi vrut sa plec din locul acela. Sa fiu departe de tot ce imi amintea durerea aia nenorocita. Gandurile mi se invalmaseau si printre ele am reusit sa deslusesc glasuri necunoscute. Credeam ca aud voci si, din ce in ce mai aproape, toate veneau fulgerator spre mine. Usa s-a deschis incet. In pragul ei, intr-o lumina nefireasca statea Ea. Aceeasi si totusi o necunoscuta.

“Cine esti femeie”? Am intrebat-o de parca as fi asteptat vreun raspuns. Stiam deja ca are multe secrete, stiam ca priveste dincolo de inimile multora si ca rascoleste suflete. Ce nu stiam era faptul ca Ea nu era cu adevarat om. A intins mana catre mine, zambind usor. Buzele i-au dezvelit caninii, neobisnuit de lungi. Straluceau in limina aceea nefireasca, la fel ca si chipul ei.

„Ma numesc Vania, vin din neguri indepartate. Acesta este locul in care m-am nascut, acum 2000 de ani. Sunt un vampir. Localnicii imi spun Ziana, pentru ca lor nu ma arat decat o data pe an. Am fost transformata in vampir de catre Enkil, parintele vampirilor si am menirea sa protejez locurile acestea si pe cei care traiesc aici. Nu beau din sangele lor, nu ma arat decat celor chemati si sangele meu are puterea de a darui viata vesnica”.

Avusesem dreptate. Sangele pe care-l bausem nu era al unui om. Cu toate astea, imi venea tare greu sa cred o poveste atat de bine cusuta. Ii stiam acum numele, auzisem de nenumarate ori astfel povesti tot de la ea, dar niciodata nu am crezut in ele. Mi se pareau doar nascociri de femeie indragostita. Ciudati mai erau oamenii astia si la fel de ciudate credintele lor. Incepeam acum sa inteleg crestinismul… Poate oamenii astia ar fi trebuit crestinati, cu toate ca Odin era unul singur, stapanitor a toate si peste toate!

Undeva in departare se deslusea glasul unui copil. Furtuni groaznice se impleteau dincolo de orizonturi si pe toate le percepeam ca fiind in mijlocul lor. Ce vraja nemaintalnita pusese femeia asta pe capul meu? Statea in fata mea, imbracata in matasuri vaporoase si ma privea de parca ar fi vrut sa stie ce gandeam despre ea. Se uita in ochii mei si, pentru o clipa, i-am auzit gandurile. Ii priveam chipul, nu, nu-si miscase buzele. Cum altfel ar fi putut sa-mi spuna ca nu trebuie sa-mi fie frica?

Am ramas asa, pret de cateva clipe bune. O priveam si nu puteam sa ma hotarasc ce pot sa o intreb. Acum stiam: ii auzeam gandurile, dar oare mi le auzea si ea pe ale mele?

„Setea nu o sa treaca asa repede. Ai baut sangele unui vampir. Asta inseamna ca te-ai transformat si tu intr-unul. La noapte va trebui sa te hranesti”, imi spuse. Putea intr-adevar citi gandurile.

„De ce eu? Ce mi-ai facut?” am intrebat-o, cu toate ca imi era limpede ca devenisem o Nefiinta. S-a intors catre fereastra si am vazut ca nu-i era teama sa se apropie de lumina. In razele diminetii era si mai frumoasa. Tacea, privind departe, o lume care parca ii apartinea.

„Nu sunt multi ca noi in lumea asta. Cei care au ramas s-au ascuns o buna perioada din calea vremelniciei. Am luptat cu un dusman de temut. Se numeste Rios, vine din indepartata Indie si vrea sa ramana singurul”.

Rios, Vania, Enkil… lumea se invartea odata cu mine, cerul era undeva mult prea departe iar gatul incepuse din nou sa ma arda. Care erau planurile Vaniei, oare chiar nu ii pasa de mine catusi de putin din moment ce m-a transformat intr-o fiara? Ce inseamna sa fii vampir si sa te hranesti cu viata altora? Cand se va termina oare acest cosmar?